Idealuri diluate cu ser

Am văzut, zilele trecute, un film extrem de prost. Din a sa prezentare se putea înţelege însă, cu destul de mult optimism, faptul că va avea un final grandios. Nu a fost aşa.

Oi fi eu în concediu, dar mintea mea lucrează activ. Filmul despre care vă vorbeam mai sus a reuşit să mă pună pe gânduri. Merită să aştepţi (să suporţi, de fapt) 124 de minute pentru un final uimitor?

Poate, de fapt, unele finaluri sunt supraevaluate tocmai din pricina “minutelor” de aşteptare cruntă ce le preced. Poate, strălucesc prin comparaţie, ca şi cum o tipă alege să iasă în oraş cu alte 4 femei mai urâte.

Poate că din contră, finalul e subevaluat. Poate că, timp de 124 de minute, se clădesc aşteptări intangibile.

Aşa şi în viaţă. Cine îţi promite că la sfârşitul îndurării, vei primi finalul pe care ţi-l doreşti? Sau cine îţi promite că, dacă va fi cel dorit, te vei putea bucura de el? Oare e mai bine să te mulţumeşti cu ceea ce ai şi să renunţi la visat cai verzi pe pereţi?

Eu duc lipsă acută de răbdare. Sunt genul de om pentru care lucrurile trebuie să se întâmple aici şi acum. Paradoxal în contextul de faţă, sunt şi ultima visătoare a planetei. Mintea mea ţine morţiş să îmi injecteze idealuri diluate cu ser. Realizabile? De cele mai multe ori da, însă cu destul de mult efort. Efort pe care nu sunt întotdeauna dispusă a-l depune şi asta nu din lipsă de ambiţie, de-aia am, har domnului. Pur şi simplu, când este vorba de sentimente mă înmoi ca guma, devin laşă.

Şi, în concluzie, cum e mai bine? Să aştepţi mereu ceva mai bun? Să te mulţumeşti cu ceea ce ai? Să laşi naibii aşteptarea şi să acţionezi cumva?

Îmi este teamă de răspuns. Eu alegerea am făcut-o deja. O fi bine?