Femme fatale

Aş vrea să închideţi ochii pentru câteva secunde şi să vă închipuiţi o femeie incredibil de frumoasă. O femeie cu ochi misterioşi, de-un verde-gălbui ameţitor, care plâng tristeţile a sute de generaţii de îndrăgostiţi de-o vară. Trupul ei, vioară perfectă, se dezgoleşte treptat şi se face una cu pământul. Un soi de întoarcere la origini.

Aş vrea să v-o închipuiţi cum vă dezimiardă dimineaţa, cum îşi plimbă mâna stângă, rece, peste ochii voştri încă închişi şi cum, cu mâna dreaptă, îşi dă la o parte şuviţa cu reflexii într-o mie de culori ce-i acoperă ochii. Zâmbeşte amar, iar tristeţea din zâmbetul ei ar putea inspira artişti de azi, de ieri, dintotdeauna şi din toate zilele ce-au mai rămas.

Aş vrea să v-o închipuiţi cum umblă prin casă, ghemuită în lânuri, cu mânecile strânse-n palme şi cu o cană de vin roşu, fiert. Miros de scorţişoară.

Aş vrea să vă închipuţi că o admiraţi când, pe vârfuri, caută în bibliotecă acea carte despre care are convingerea că o va completa spiritual în acel moment. Bineînţeles, cartea cea mai potrivită va fi mereu pe raftul cel mai de sus.

Aş vrea să v-o închipuiţi cum alungă, din ce în ce mai devreme, lumina zilei, pentru a fi una cu muzica, una cu vinul, una cu poveştile ce se întind de cu seară până târziu în noapte sau, uneori, până în zori.

Şi-acum închipuiţi-vă că o aşteptaţi. A promis că vine, dar… întârzie… şi-ncepeţi să vă întrebaţi dacă nu cumva ultima dată când aţi văzut-o va fi ultima pe vecie.

N-am avut niciodată cuvintele potrivite pentru a descrie un anotimp, dar am vrut să vă povestesc despre toamnă. Şi am făcut-o cum am ştiut eu mai bine.

___

sursă foto