Femei şi gardenii

Sunt o mare iubitoare de teatru, dar adevărul este că nu ajung să calc pragul vreunei săli de spectacol sau al vreunui spaţiu neconvenţional – de ce nu? – atât de des pe cât mi-aş dori. Şi asta trebuie să se schimbe. Aşa se face că, săptămâna trecută, împreună cu Oana, am ajuns la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely.

Pe mine mă inspiră tot ceea ce este în jur. Un lucru simplu, un amănunt, un detaliu, este capabil să-mi schimbe, într-o secundă, întreaga stare. Poate că de-asta sunt eu iubitoare a mai tuturor artelor, pentru că sunt capabilă să empatizez, să îmi imaginez mai departe de ceea ce este evident, să înţeleg sau măcar să interpretez în felul meu.

Atmosfera din sală am simţit-o, încă de la început, ca fiind apăsătoare, înecăcioasă, ca praful de pe o poveste veche, uitată într-un ungher întunecat al unei biblioteci comuniste. Decorul, foarte bogat de altfel, mi-a captat imediat atenţia. Gratiile care s-au închis şi s-au deschis au marcat momente importante ale încarcerării sufletului sau a eliberării, poate dincolo de decenţă, a spiritului. Jucăriile dezmembrate şi pironite pe pereţi m-au dus cu gândul la copilăria care îi este furată fiecărui personaj.

„Gardenia”, căci aceasta este piesa despre care vă vorbesc, spune povestea a patru femei înrudite pe linie maternă. Patru femei, o singură viaţă. Cu toate că fiecare se forţează în direcţia nerepetării greşelilor mamelor, diferenţele sunt prea mici pentru a le abate de la drumul deja scris, de la viaţa scrisă în ADN cu versuri sumbre de blestem.

Ca o Evă a perioadei interbelice, Străbunica (Andrea Tokai), dă naştere unei poveşti ce se întinde pe o perioadă de 80 de ani. Noi, ca spectatori, intrăm pe firul poveştii undeva prin 1939, deduc eu, în timpul invadării Poloniei. Străbunica este privată, de două ori, în mod brutal, de prezenţa masculină din viaţa ei. În primă fază, este despărţită de soţ datorită situaţiei conflictuale din Polonia. Mai apoi, intervine o altă femeie.

Bunica (Emilia Borbely) îşi începe viaţa în umbra alcoolismului mamei, dobândit imediat după drama sentimentală. Femeia dă naştere, la rândul său, unei fetiţe. Fiica (Rita Lorincz)  are neşansa de a fi schilodită ca urmare a unui vaccin administrat greşit, astfel obligându-şi mama la eforturi supraomeneşti pentru tratamentele sale costisitoare.

Ajunsă la o maturitate fragedă, rebela Fiică rămâne însărcinată şi este împinsă într-o căsătorie disfuncţională, udată cu Vodka din belşug şi presărată cu violenţă domestică.

Deşi relaţiile mamă-fiică sunt conflictuale, umplute cu ură, ţipete şi cuvinte grele, fiecare dintre femei, în momentul în care ajunge mamă, se aliază cu predecesoarea. Totul culminează în momentul în care ultima născută, Nepoata (Monika Tar), ajunge şi ea în punctul de revoltă împotriva familiei.

Deşi, pentru o secundă, am putea crede că va fi prima verigă ruptă din lanţ, finalul piesei o dezvăluie mireasă împotriva voinţei şi însărcinată la rându-i. Totul graţie celorlalte femei, care au rol de ursitoare ale catastrofei. Buchetul… este de gardenii.

Primul băiat născut va fi cel care va putea rupe, într-adevăr, blestemul. Cu toate acestea, de dincolo de moarte, Străbunica îi şopteşte Nepoatei că poartă în pântece o fată. Astfel, Străbunica se va fi născut din nou şi din nou, ca un Phoenix, din cenuşa vieţilor distruse.

Deşi, trebuie să recunosc, am avut parte şi de experienţe neplăcute la Teatrul Maghiar, mă bucur că nu m-am lăsat descurajată. Altfel, nu aş fi ajuns să văd piesa aceasta care mie, cel puţin, mi-a plăcut.

Şi acum, la final, să vă spun şi ce nu mi-a plăcut. Nefiind vorbitoare de limbă maghiară, am nevoie de traducere. Traducerea în cască a fost foarte monotonă şi a răpit mult din puterea replicilor. Personal, prefer oricând varianta cu subtitrare, atâta vreme cât este plasată într-o poziţie favorabilă care să nu-mi ia ochii de la scenă.

Una peste alta, deja ne-am rezervat bilete la o altă piesă, „Vremuri de pace”.