Ce s-o alege de lume?

Muşamaua acoperea masa cu buchete de trandafiri prăfuiţi. Prin crăpăturile provocate de prea multe lovituri de satâr asmuţite către nevinovate făpturi aflate, spre ghinionul lor, pe o treaptă prea joasă în lanţul trofic, se putea observa un lemn învechit. Pesemne, nu reuşiseră încă să cumpere acea masă de la Ikea, trecută, încă de cu un an înainte de singurul eveniment notabil din vieţile amândurora, pe bucata de hârtie pe care zăcea, triumfător, trist şi subliniat cu două linii cam strâmbe, titlul: “Ce ne cumpărăm cu bani de la nuntă”. De fapt, nu reuşiseră să facă nimic cu cele 100 de milioane de lei vechi schimbate de invitaţi în cele mai moderne valute, după gustul omului. Majoritatea optase pentru dolari, îngrăşând, artificial, suma. Oricum întreaga familie deplângea marca de parcă ar fi fost moneda care, pe durata existenţei sale, ar fi reuşit să-i spoiască pe toţi, din cap până în picioare, cu aur. În jurul scrumierei pline ochi, cu câte o ceaşcă în faţă, se priveau. El – vizibil agitat. Ea – încercând să-l linştească.

***

Ea lucra ca vânzătoare, în două schimburi, la ABC-ul din capătul străzii. Nu că n-ar fi dus-o capul de altceva, era doar “mai aproape de casă” şi, din mărunţii pe care îi lasă lumea de obicei în tăviţa dedicată restului, îşi asigura pachetul zilnic de Viceroy. Se obişnuise deja să vadă lumea prin deschizătura ce se căsca în cubul acela de aluminiu şi termopan în care se găseau toate minunile lumii. Timp de 8 ore într-o zi, privea dispreţuitor cum lumea urcă şi coboară din tramvaiele jegoase. Cine poate fi atât de idiot încât să muncească 8 ore pe zi şi să mai stea şi jumătate de oră dimineaţa şi jumătate de oră seara în aerul încărcat de transpiraţiile tuturor. Se gândea cu oroare la ceea ce avea să urmeze o dată cu generaţiile astea de picaţi la BAC. Ce se va alege de lume? În fond, ea nu citise nicio carte în viaţa ei şi tot luase 7,80. E adevărat că taică-so fusese nevoit să taie un miel pentru şeful de comisie şi câte o găină pentru supraveghetori, dar asta numai aşa, ca să se poată consulta cu colegul din faţă, să vadă dacă aveau aceleaşi rezultate, nimic mai mult.

El lucra într-un centru de copiere, pe post de DTP-is, după cum el însăşi se autointitula. Salariul era mizer, dar avusese geniala idee de a păstra pe computerul de la birou copii ale unor lucrări aduse spre a fi printate, lucrări pe care acum le vindea doritorilor. Cel mai bine îi mergea cu lucrările de licenţă şi comentariile la româna de-a doişpea, scrise cu font de 5.

***

- Doar n-o mânca mai mult ca tine!

- Ştiu, dar…

- Şi oricum, ne ajută şi maică-ta, că doar ce-o să facă după ce intră în pensie?

- Se gândea să se mute la sat şi să vândă apartamentul.

- Şi nouă cât ne dă?

- Păi jumate, cât îmi revine de pe urma lu’ tata, fie iertat.

- Numa’? Hai, las că vorbim noi cu ea, du-te şi fă loc în cameră, că doar n-o să-l culcăm în bucătărie.